Radu Saplacan

Radu Saplacan

RADU SĂPLĂCAN – “UN MESTEACĂN TÂNĂR    ÎNĂLŢÂNDU-SE DIN LUMÂNĂRI”

 

Să scrii despre criticul, eseistul, filosoful şi poetul Radu Săplăcan, cel plecat prematur dintre noi, ca “un mesteacăn tânăr înălţându-se din lumânări”  “uşor deasupra lumii” , reprezintă pentru oricine o provocare.

Motivaţia constă în faptul că autorul la care ne referim a fost un orator colosal, un fel de Petre Ţuţea post-modernist, original în tot ceea ce a făcut şi a scris, după cum mărturiseşte singur: “Eu m-am născut de-a curmezişul la noi în sat”.

Devenit legendar încă din viaţă, şi-a confecţionat o biografie pe măsură, pe care o reproduc în întregime din antologia de versuri apărută postum /3/:

“Dublu ghinion: născut în 1 aprilie în Bucureşti, an “postuniversitar” (1954);

Studii medii, încheiate la la toţi nasturii, Liceul nr.2 din Dej (1973);

Între 1979-1989, profesor şi “altfel” de profesor prin Dej, Beclean, Baia-Mare, Sighet etc.;

De la 1 august 1990, redactor la Radio Cluj;

Martori peste timp: revistele: “Echinox”, “Tribuna”, “Steaua”, “Astra”, “Vatra”, “Viaţa Românească” şi restul…;

Premii literare: nenumărate! Iar cei care le numără să consulte următoarele: revistele,”Tribuna” (1979), “Astra” (1983, 1985), Salonul Naţional de Carte Cluj (1994), Festivalul Internaţional de Poezie Sighetu Marmaţiei (1999), Zilele “George Coşbuc” Bistriuţa (1999);

Membru fondator al Asociaţiei Familiale Individuale “Radu Săplăcan”, Moţilor 83, apartament 12, demisol degradat”.

Din păcate, mai trebuie să adăugăm la această biobibliografie fabuloasă faptul că autorul ei a murit în anul 2002.

În scurta şi fascinanta sa viaţă, Radu Săplăcan a publicat următoarele patru volume de versuri:

1.   “Livada Roentgen” (Ed. Popas, Timişoara, 1995);

2.   “Uşor deasupra lumii” (Ed. Charmides, Bistriţa, 1999);

3.   “Factorul şarpe” (Ed. Axa, Botoşani, 2000);

4.   “Memorial cu păianjeni şi fructe” (Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002);

reproduse integral în volumul de “Poezii” îngrijit de Ion Mureşan, la care coordonatorul ediţiei adaugă încă şaptesprezece poeme postume.

Până la un moment dat, pentru criticul Radu Săplăcan, poezia a fost un experiment oniric voit, autoprovocat: “Iar eu, mecanicul de probă al poemului, visez un colac / cât o minciună pentru copii // aproape înot…”.

Îndeobşte, mecanismul acestor poeme, uşor caraghioase, este inventat: “Un motan dansează în oglindă; / roţile şi rotiţele mecanismului seamănă cu poemul / se rostogolesc în mine, precum o pasăre vânătă”.

În acest moment, poezia i se pare autorului artificială: “Poemul – o bucată de tencuială într-o poiană…”.

Fazei experimentale, lucide, a poeziei lui Radu Săplăcan, îi lipseşte ceva, aşa cum recunoaşte de altfel el însuşi: “Maşinii mele de scris îi lipseşte ceva / o literă care poate însemna / fie miezul de somn al lucrurilor, / fie o simplă plutire metodică; / fie, rând pe rând, şi una şi alta … / maşinii mele de scris îi lipseşte ceva – / radiografia unui ou străveziu”.

Adevărata poezie a lui Radu Săplăcan începe, din păcate, sub auspiciile tragice ale bolii şi ale presentimentului morţii. Acum, trăirile lirice se precipită firesc, sub impulsul unor stări sufleteşti autentice: “copilul meu e un epitaf maliţios / …/ în timp ce lăuntricul meu copil a luat deja / formă de lift …”.

Cu sufletul gata de expiere, în “formă de lift”, poetul se pregăteşte să urce “Uşor deasupra lumii”: “mă-ncearcă un fel de frig-cărnos; / cămaşa îmi absoarbe bătăile inimii / într-un pat provizoriu, // n-o să vă vină să credeţi, zic ei: / Naşu are pulsaţii în formă de cruce / doar cu norii nu s-a certat …”

Temele poartă, de acum înainte, însemnele plecării. Ele sunt: vegetalizarea, mineralizarea, funia, cuţitul, pânza de păianjen a uitării: “îmi curge iarba din piciorul drept”; “mi-au înflorit plămânii într-o tapiserie / de tristeţe albastră …”; “coridoare de lut ascunse prin vene”; “cătuşe de iarbă ne fixează alături – / parcă văd, parcă tac, parcă trec – / o turlă cu zimţi creşte din  somnul tău; / parcă tac, parcă trec, parcă uit – / în oraş, smerenia are gust / de ienupăr …”; “cu funia în jurul ochilor am încrustat dragonii pe rama oglinzii, / pe jucării, chiar pe braţele medicului”; “răspândeşte, Doamne, în jurul meu miros de funie”; “frânghia este o copie din cărămidă a firului de păianjen / dimineaţa creşte-n grâu proaspăt, / cât pânza pe carte …”.

Poetul se Pregăteşte pentru somn: “Sosesc din ce în ce mai multe căruţe / încărcate cu trestii de carne – / îmi pătrund adânc în trup / ca într-o cârciumă joasă / … /  e cald ca-ntr-o cană cu vin / din care sorbi / libertatea de ambalaj”.

Apoi, poetul trage Cortina: “Respiraţia cicatrizată / printre sceptre şi oase colorate / abandonează pieptul despuiat / asemeni unui ciocan uitat în ploaie – / râul negru mi se refugiază în obraji / şi sub stern – / dintr-un clopot uriaş, / fără limbă, / cad pisici roşietice – / prin mine trece tata fluierând / o melodie veselă …”.

Acum, vorbăreţul autor îşi caută tăcerea pe linia unui precedent Cordon iniţial: “În viaţa mea, / tata / a tăcut enorm …”. Astfel, coborând genetic, autorul descoperă o Elevaţie ascunsă: “te rog să mă aştepţi, dragă tată / ca pe o lacrimă sau un surâs / aşezată sau dezmăţată / eu exist doar pentru tine / …/ iar iubirea nu poate fi semănată // rămâi şi aşteaptă izvorul din noi”.

Şi în finalul poeziilor postume, poetul pleacă în Infinit: “Ochiul ţintă acolo, / ierburi se-nclină în fântâni, / un mesteacăn tânăr / înălţându-se din lumânări, / cai smintiţi desţelenesc văzduhul // Radu Săplăcan golf de lacrimă / în pleoapa fără margini …”.

Acesta a fost, este şi va fi poetul Radu Săplăcan.

Lucian Gruia

___________________________________

Radu Săplăcan este înmormântat în localitatea Braniştea. Mormântul este situat în curtea bisericii.